Flavius Claudius Iulianus a fost declarat împărat în anul 360 d.Hr. de către legiunile răsculate din Galatia, care l-au adulat. Fiind un om cu o copilărie tulburată - membrii familiei sale fiind asasinați - și având studii în Atena, tânărul césar Iulian a fost pus brusc în postura celui care putea, și trebuia, să determine viitorul imperiului.

Domnia sa a reprezentat o paranteză a păgânismului în mijlocul creștinismului triumfător, împotriva căruia „elinemulțit” și romantic Iulian a îndrăznit să își ridice fruntea. Istoria, atribuindu-i calitatea de transgressor și apostat, ignora acțiunea politică și socială a omului și arată că religia creștină știa să lupte împotriva dușmanilor săi.

În scrisorile lui Iulian, totuși, se pot deosebi ușor virtuțile împăratului, precum sensibilitatea omului spiritual, hotărârea unui caracter puternic, dar și o serioasă încercare de reformare a societății. Cele de mai sus fac ca aceste texte să fie o lectură captivantă, dar și o sursă istorică de valoare.

[Extras din textul de pe coperta a patra a ediției]