Epictet este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai școlii filosofice stoice și a fost activ în primele două secole d.Hr. Spre deosebire de reprezentanții anteriori ai acestei școli (cum ar fi Zenon și Chrysippos), el nu se ocupă de probleme legate de cosmologie și logică formală, iar interesele sale se află în domeniul Filosofiei Morale. Am putea argumenta că, într-un fel, el readuce în prim-plan metoda prin care a operat Socrate, care nu a urmat tradiția pre-socraticilor și a mutat cercetările filosofice din domeniul naturii în cel al eticii și al acțiunii politice. Studierea textelor sale ne conduce la concluzia că el este profund preocupat de modul în care subiectul acționant poate atinge o viață personală responsabilă, independentă de condițiile sociale înconjurătoare. Prin urmare, nu am fi în afara legitimității teoretice dacă am susține că gândirea sa vizează construirea unei filosofii a subiectului care se ocupă meticulos de calitatea sa internă și încearcă să-și construiască lumea personală de interese cu integritatea adecvată. 

Dacă Epictet poate fi caracterizat drept filosoful autosuficienței personale este o întrebare care nu se pretează la un răspuns ușor la prima vedere. Cu următoarele puncte scurte, vom încerca să ne îndreptăm spre un răspuns cât mai obiectiv posibil, fără însă a avea certitudinea unei concluzii științifice exacte, deoarece el uneori inscripționează detaliile principiilor normative în abstinență și alteori în participare, într-o epocă în care autodeterminările individuale și colective aparțin domeniului imaginarului și utopiei, departe de realizările glorioase ale trecutului.

Acest filosof stoic al perioadei culturale elenistice, precum și al Imperiului Roman definit politic și statal, susține că situațiile dincolo de capacitățile și controalele noastre ar trebui plasate la periferia intereselor noastre și că nu este necesar să ne grăbim să le cucerim cognitiv într-un grad deosebit de avansat.