În 1884, Henry James își prezintă eseul "Arta ficțiunii". Luând ca pretext textul omonim pe care l-a prezentat cu câteva luni mai devreme un scriitor victorian minor, Walter Besant, reia modalitățile moderne pe care le are romanul la dispoziție pentru a produce "iluzia" realității.

Cu obișnuita abordare empirică pe care o au meșteșugarii când se referă la chestiuni legate de munca lor, apără natura proteică a romanului care îi permite să abordeze "miile de forme pe care le ia realitatea".

Pentru mulți ani, romanul modern a urmat direcția pe care a vrut să i-o dea Henry James. Și pentru și mai mulți ani, criticii unui roman au reprodus, fie în mod deliberat, fie în necunoștință de cauză, codul de evaluare stabilit de acest eseu.

Cititorul de astăzi este invitat, chiar și doar pentru a evita plictiseala, să înțeleagă Arta ficțiunii ca exemplu de transformare a unui text de la un manifest individual la o declarație generală de principii și, în cele din urmă, la un monument cultural.