ANTONIS era foarte obraznic și foarte neascultător și mereu își găsea necazul. Nu trecea zi fără să primească două-trei mustrări, uneori de la mătușa lui, alteori de la bucătăreasă, alteori de la profesoara englezoaică și alteori de la menajeră, iar de fiecare dată unchiul era nevoit să intervină. Când venea unchiul de afară și auzea noua năzbâtie a lui Antonis, fața lui blândă se încrunta cât putea, își încrunta sprâncenele albe și, scuturând capul cenușiu, spunea sever: — Antonis, aud din nou că ai făcut năzbâtii! Mă tem că nu ne vom înțelege bine! Acestea erau momentele serioase. Alexandra, sora cea mare, asculta și îi era rușine de fratele ei. Pouloudia, sora mai mică, asculta și îi simțea inima bătând ca un toboșar. Și micuțul Alexandru asculta, stând pe podea, cu degetul în gură, și hotăra în sinea lui că nu vrea să devină un copil rău ca Antonis.

Și totuși cât de mult și-ar fi dorit să poată face ceea ce făcea Antonis! Pentru că Antonis făcea multe lucruri dificile. Dădea trei tumbe la rând — și se spune că ar fi făcut și patru, dacă camera ar fi fost mai mare și dacă peretele nu i-ar fi lovit picioarele; se cățăra pe gardul curții; se urca pe balustrada scării și aluneca până jos; sărea pe un picior de trei ori în jurul curții casei, fără să atingă peretele; în fiecare dimineață, la mare, își scufunda capul în apă și stătea atât de mult cu gura închisă și ochii deschiși, fără să se înece niciodată. Și multe altele făcea Antonis. Apoi avea mereu buzunarele pline cu tot felul de comori. Ce nu găseai în ele! Cuie, bile, pietricele, sfori, uneori și o bucată mestecată de rășină, și, mai presus de toate, triunghiul de sticlă, care căzuse de la candelabrul bisericii și care făcea atâtea culori frumoase când îl puneai la soare.