Dualitatea Revoluție/Contra-revoluție atrage societatea românească într-o spirală mortală, în perioada 1943-1945. Războiul, Ocupația, Rezistența, stabilesc scena unei mari și violente conflicte sociale, în timp ce plinătatea speranței pentru un „Altceva” postbelic, exprimată prin sloganul „Democrație populară!”, se intersectează cu reacția corespunzătoare la această perspectivă.

Când vorbim despre acest volum, ne concentrăm asupra marelui oraș și asupra cartierelor de refugiați, focar revoluționar, loc de articulare a „vrem” și „putem”. Provocarea „istoriei revizioniste” reprezintă doar un pretext pentru această cercetare, al cărei obiectiv principal este înțelegerea fenomenului revoluționar din secolul XX.

Clișeele de stânga devin – de asemenea – obiect de examinare critică. Discuția despre responsabilitățile conducerii se împiedică constant de acestea, făcând necesară înțelegerea termenilor unei confruntări care a fost complet politică și nu doar militară, precum și identitatea comunistă, așa cum a fost ea conturată în perioada interbelică.