Într-un stil literar și inovator, Adam Phillips analizează câteva probleme aparent obișnuite cu care psihanaliza nu s-a ocupat destul: gâdilatul, sărutul, anxietatea, plictiseala, pericolul, singurătatea, ataraxia, chiar și a se caca.

Iluminând aceste aspecte comune ale vieții de zi cu zi, susține că psihanaliza a început ca o improvizație abilă în cadrul științei medicale, dar care a cedat în fața visului științific ce pretinde că doar "viața examinată" merită trăită.

Phillips arată cum impulsul de omnisciență s-a dovedit a fi nefavorabil atât pentru psihanaliză, cât și pentru viață și dezvăluie că o mare parte din sănătatea mentală depinde de stabilirea unei vieți care se opune cu succes examinării.

Așa cum spune el, psihanaliza - ca formă de discuție - merită să existe doar dacă face viața noastră mai interesantă sau mai amuzantă sau mai tristă sau mai chinuită sau orice considerăm că are valoare și dorim să promovăm; și în special dacă ne ajută să găsim lucruri noi despre noi înșine la care nu ne-am gândit că am putea să le dăm valoare.