Scriu într-o limbă pe care nu vreau să o vorbesc - necunoscută, abandonată, amară, călcată în picioare, așa cum sunt puținele încercări aristocratice în lungile secole de sclavie, democrație fără sens și, mai ales, întuneric. Scriu într-o limbă în care am eșuat să vorbesc, să conving pe oricine, să văd ceva care să rămână în procesele verbale ale adunării înainte să fie mâncate de șoareci și istorie.
Nu m-am compromis, am căzut în picioare, nu am regretat zece la unu, douăzeci la unu, treizeci la unu. Am eșuat lamentabil în fața coafezelor și a machiajelor. Am văzut știința scrisă de contrabandiști, am văzut arta consacrată de notari, am văzut justiția dictată de escroci. Am strigat, m-am plâns, am eșuat în limba mea și în toate limbile lumii. Mi-am ridicat privirea către adâncul camerei, am numărat câți s-au așezat la masa mare a împărțelii fără să vorbească vreo limbă.
[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]
