Revenirea la sensul lui Freud nu înseamnă revenirea la Descartes. Cogito-ul este un coșmar, experiența psihanalitică, o explorare care aduce în percepția noastră rana narcisistă pe care Freud o numește. De ce ființa vorbitoare, care locuiește în limbaj, vorbește din "umilința cosmologică" impusă de inversiunea copernicană a unei iluzii narcisiste, vede speranța nașterii unei noi unități? Nu mai fiind stăpânul lumii - cu câtă complăcere pretinde că o acceptă! - ființa vorbitoare se trezește dintr-un coșmar, iar cogito nu este altceva decât o încercare de a umple lipsa primordială a subiectului, o încercare numită psihologie. "Eul nu mai este stăpân în propria casă", strigă Freud, subliniind că prima umilință este urmată de "marea rană psihologică." [...]

(din nota introductivă a traducătorului)