Grecia este o țară mică ca întindere, legată tradițional de culoarea albastră. La marginea Europei, steagul său, cerul său, lumina, o învăluie dintr-o parte în alta într-o strălucire azurie. Asta cel puțin dictează limba sentimentului, o moștenire comună care a fost formată de patrimoniul oamenilor săi, o sumă de priviri peste nenumărate generații.
Dacă Grecia este o bucată de albastru, atunci să ne-o imaginăm pe hartă. Deasupra, la nord sunt Balcanii, cu verdele pășunilor și griul vârfurilor montane. La est, Asia Mică împletește ca un covor oriental culorile cafenie ale pământului. La sud, Egiptul și Libia amintesc de plajele de nisip auriu. Și la vest, Italia, cu roșul ei, piersica, culoarea ruginei și a podgoriilor, pe fațadele melancolice ale caselor baroce.
Pentru greci, țara lor este ușoară ca spuma Mării Egee, etereală și atemporală, dar în același timp, are greutatea unui stâlp antic, acum albicios din cauza ploilor și a soarelui arzător. Cineva ar putea vedea Grecia modernă ca o intersecție între Asia Mică și sudul Italiei sau ca o apropiere a Balcanilor de Africa de Nord, dar în fiecare caz, ar fi pierdut gustul adevărului.
Grecia, poate mai mult decât alte țări antice, are, pe lângă existența sa modernă ca un stat al zonei euro, o a doua natură, eterealizată în timp și supraprotejată de sentiment. Dacă pentru restul Occidentului, moștenirea Greciei reprezintă o bază solidă și o moștenire, pentru grecii înșiși, aceasta reprezintă o cotidianitate cu care se confruntă cu sentimente de mândrie și uimire.
Și dacă pentru ceilalți europeni antichitatea este Grecia, pentru greci antichitatea este o bucată din Grecia. Una dintre multe sale fețe.
Autor: DESYLLAS NIKOS, VATOPULOS NIKOS
Limba: GREACĂ
Anul publicării: 2004
