Vârtejul îl acoperea pe Balto cu ceață densă. Aerul era greu de fum și miros de iarbă putrezită. Pământul umed, îmbibat, se lipea de picioare. Umiditatea și frigul pătrundeau până în oase. Bărbații avansau încet, oarecum descurajați. Iarba joasă și stuful le blocau drumul.
Șefii tăceau și mergeau strângând din dinți. Asta era, așadar, Lacul Giannitsa? Acest nămol umed și întunecat, unde ar locui, amfibii și ei, zile, săptămâni, și luni... poate chiar ar muri acolo?
Slab și ușor, Apostolis se strecura printre plante și stuf, călcând acolo unde era o zare uscată, iar bărbații îl urmau, tăcuți și posomorâți. Umbrele s-au ridicat în fața lor, conturându-se în lumina slaboasă a dimineții. Erau rebeli, din formațiunile grecești închise în Lac.
Informați, ieșiseră să îi întâmpine pe cei sositi și să-i conducă la cea mai apropiată scară a Nămolului. Fericiți, întindeau și strângeau mâini, schimbau saluturi, ofereau să descărceze bărbații obosiți. Îi priveau șefii tăcuți.
Acesta erau luptătorii Nămolului? Aceste umbre umane subțiri și gălbui? Cu aceștia aveau să lupte împotriva bulgarilor? Astfel vor deveni și ei în curând?
Apostolis deja începuse o conversație cu unul dintre bărbați.
