Împăratul roman Caligula, din cauza morții lui Drusilla, ajunge la limitele nebuniei, făcând tot ce poate pentru a grăbi asasinarea sa. Plânge nu din dragoste, ci pentru că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie – de aceea plâng bărbații.

Caută cu toate mijloacele o ieșire din starea de bază a absurdului. "Această lume, așa cum este, nu se suportă. Prin urmare, am nevoie de lună sau fericire sau nemurire sau ceva ce ar putea fi nebunesc, dar să nu aparțină acestei lumi. Însă tocmai pentru că este rebel, se simte eliberat de absurditatea vieții în cadrul absurdului: «libertatea mea nu are limite» – cuvinte din gura cuiva tipic absurd.

A trecut ca un meteorit prin orizontul spiritual al Europei: odată ce a devenit cunoscut, obținând brusc o faimă mondială, cu premiul Nobel, s-a pierdut din lumea noastră contradictorie, având o moarte absurdă. A lăsat o operă exemplar, vor scrie dicționarele, dar incompletă.

Însă această incompletitudine se referă la opera pe care ar fi putut încă să o ofere, dacă ar fi trăit, și nu la opera pe care a lăsat în urmă – pentru că această operă, undeva în jur de treisprezece volume, pe lângă Jurnalele și diversele sale articole, și mică nu este, și cuprinde întreaga lume, sferică, închisă din toate părțile.

Critica franceză, în ciuda entuziasmului său, îl va acuza de lipsă de fantezie romanească, că eroii săi, fie ei dramatice fie romanești, nu au viață reală, sunt mituri și construcții literare; și de asemenea că gândirea sa nu este dintre acelea care să uimească prin originalitatea, acuitatea sau lățimea lor.

Absurdul îl va urmări și aici, pentru că cum este posibil ca vameșul să ne taxeze pentru obiecte pe care nu le avem în bagajele noastre, cum este posibil să cerem unui scriitor lucruri care nu au fost în intențiile sale?