Visul nu are vârstă. Crește în fânul infinitului. Cuibărește în inimile oamenilor. Visul, ca eternul generator al istoriei, în același timp în care ar putea muri, în același timp se naște. Așa cum se întâmplă cu imensitatea și infinitul. Va dura cât va dura și viața.

Adesea îl găsești îmbrățișat de optimism călătorind în haosul din care provine. Într-una dintre numeroasele opriri ale vieții mele, am descoperit că visul și speranța sunt părinții creației. Acolo în Cuba și Nicaragua, visul și speranța, strâns îmbrățișați, călătoreau spre propria lor Itaca. Acolo unde totul mirosea a revoluție a celor subarmați împotriva dictadorilor și colonizatorilor.

Acolo, în America Centrală, care fierbe și suferă de ani buni din cauza războaielor și pasiunilor. În ochii cubanezilor și nicaraguanilor luptători am văzut imagini ale lui Fidel Castro, Che Guevara, Sandino, Daniel Ortega, José Martí.

Ce dacă a reușit tot ce a visat revoluția. Ce dacă s-a compromis. Ce dacă poate a scăpat de scopurile sale. În celelalte ochi, acelea ale opresorilor, am văzut cum se contura frica provocată de răscoala celor nedreptățiți. Tiranilor le este teamă chiar și de posibilitatea că mâine visul și speranța vor naște o altă, o nouă revoluție într-o altă țară, pe alte tărâmuri, în alte locuri.

Asta este călătoria spre Itaca care nu se va termina niciodată, atâta timp cât oamenii trăiesc. Pur și simplu și pentru că și tu, dragă cititor, și eu și toți noi suntem simultan victime dar și creatori ai zilei de mâine. Îmi doresc, cu aceeași flacără, să ne întâlnim în paginile amintirilor, așa cum sunt surprinse în cartea pe care o ții și să călătorim împreună.

Farul nostru sunt mesajele luminoase scrise pe pereți, pe pancarte, în sufletele noastre.