Traducerea este ca porumbelul lui Kant, care zboară în vid. Nu există, în general și vag, traducere, nici o formă de traducere cu aplicabilitate generală pentru texte. Traducele variază în funcție de scopurile urmărite, fiecare scop al traducătorului constituind o variabilă, care primește valorile pe care i le dă de fiecare dată cel care o percepe prin limbaj.

În toate „fenomenele lingvistice” există întotdeauna două aspecte critice, dar care se confruntă între ele: pe de o parte conținutul, adică informația care trebuie exprimată și care trece de la emițător la receptor, adică semnificația, și pe de altă parte fenomenele auditive și/sau vizuale pe care le transmite această informație, adică textele.

Deoarece lingvistica standardizează toate traducerile printr-un set de reguli adecvate, aici utilizarea limbajului înseamnă traduce semnificația în texte și textele în semnificații. Integritatea entității textelor este menținută în traducere, doar dacă traducerea are coerență și coeziune.

Iar traducerea are, din punct de vedere al scopului, coerență și coeziune, doar dacă reprezintă un „limbaj”, adică un limbaj care constituie un compus ideal al limbajului de plecare și al limbajului de sosire. Existența unei a treia limbi - așa-numita „limbă comună de traducere” sau „translatorese” - subminează traducerea, deoarece nu vorbim în esență despre un limbaj, ci despre o formă de limbaj.

Știința traducerii nu cercetează în principal „limbajul ca instrument”, ci „limbajul ca discurs”. De aceea, toate teoriile științifice referitoare la traducere sunt valabile, atât timp cât se bazează pe latura creativă a limbajului, pe limbaj ca discurs, care se întărește în asimilarea totală a elementelor subiective și istorice relevante pentru scopurile traducătorului.