De la Platon la Marx, gândirea politică s-a manifestat ca o aplicare a unei teorii a esenței societății și istoriei. Având la bază o ontologie identificativă, pentru care "a fi" a avut întotdeauna semnificația de "a fi definit", a estompat particularitatea a ceea ce este socio-istoric ca imaginar radical.

Prima parte a acestei cărți („Marxism și teorie revoluționară”, publicată în revista Socialisme ou Barbarie în 1964-1965), arată cum Marx, captive acestei ontologii, a fost condus să sufoce el însuși noile semințe conținute în gândirea sa. Proiectul revoluționar depășește orice "fundamentare rațională": o nouă instituție a societății implică o depășire a "cuvântului" instituționalizat.

Trebuie să vedem istoria ca o creație, societatea instituționalizantă sau imaginarul social în acțiune în cadrul societății instituționalizate, și socio-istoricul ca un mod de a fi necunoscut pentru gândirea moștenită. Partea a doua („Imaginarul social și instituirea”) arată socio-istoricul ca o geneză ontologică, creație continuă, auto-alterare care se naște ca instituție.

Această instituire - a lumii, a indivizilor, a lucrurilor - bazată în natură, include întotdeauna o componentă identificativă, dar este în esență creația unui magmă de semnificații sociale imaginare. Societatea nu își cunoaște de obicei sinea ca auto-instituire, iar aceasta constituie alienarea, ale cărei manifestări sunt credința într-o origine exo-socială a instituției și raționalizarea ei de către gândirea moștenită.

Proiectul revoluționar, proiectul unei auto-instituiri explicite a societății, depinde pur și simplu de a fi-făcut și a acționa social al oamenilor, al cărui gândire politică - a gândi societatea ca ceva care se auto-creează - este o componentă esențială.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]