Anii ocupației, Jean Anouilh se îndreaptă brusc către miturile grecești antice. Opt dintre lucrările sale fuseseră deja jucate pe scena pariziană, având teme sumbre sau roz, toate însă inspirate din lumea contemporană.

Așa cum mitul antic al lui Orfeu, la fel și Euridicea lui Anouilh este tragedia Iubirii și a Morții. Numai că Euridicea dramaturgului francez nu este o Nymphă Driada, ci o actriță într-un trist „cârd”.

Oricum, în niciuna dintre celelalte lucrări ale sale, Anouilh nu se dovedește atât de liric, poetic disperat, ca în Euridice. Și această întindere a iubirii și disperării sale îndulcește sumbrăția imaginii și atrage compasiunea pentru îndrăgostiții fără speranță ai morții.

[Fragment din textul prefatei]