MAI TÂRZIU, CÂND LUMEA SE PRĂBUȘEA ÎN JURUL LUI și ciorile mortale se adăposteau pe bara de echilibru a locului de joacă școlar, s-a enervat pe sine însuși pentru că uitase numele acelei jurnaliste de la BBC care îi spusese că viața lui veche se terminase și că o existență nouă, mai întunecată, era pe cale să se nască. Îi telefonase acasă, pe linia lui personală, fără să-i explice cum găsise numărul. „Cum vă simțiți”, l-a întrebat, „aflând că tocmai ați fost condamnat la moarte de către Ayatollah Khomeini?” Era o zi însorită de marți la Londra, dar întrebarea aceea a stins lumina. Aceasta este răspunsul pe care l-a dat, fără să conștientizeze pe deplin ce spunea: „Nu prea plăcut.” De fapt, iată ce gândea: Sunt mort. S-a întrebat câte zile îi mai rămâneau de trăit și a crezut că răspunsul probabil era un număr format dintr-o singură cifră. A închis telefonul și a coborât în fugă scările, lăsând în urmă camera în care lucra, situată în cel mai înalt punct al casei înguste în care locuia, în Islington. Ferestrele sufrageriei aveau obloane din lemn și, complet irațional, le-a închis și le-a încuiat. Apoi, a încuiat și ușa de la intrare.
Era ziua Sfântului Valentin, însă nu se înțelegea bine cu soția lui, romanciera americană Marian Wiggins. Cu șase zile înainte, ea îi spusese că nu era mulțumită de căsnicia lor și că „nu se mai simțea bine lângă el”, deși abia împliniseră un an de căsnicie, iar el însuși realizase deja că decizia fusese greșită. Acum îl privea uimită – în timp ce el se plimba nervos prin casă, trăgând draperiile și verificând dacă ferestrele erau încuiate, deoarece corpul lui părea să fi fost întărit de veste, ca și cum ar fi fost străbătut de un curent electric – și a trebuit să-i mărturisească ce se întâmpla. Ea a reacționat bine și a început să discute ce trebuiau să facă. A vorbit la plural. A fost un gest curajos.