Întregul operei lui Constantin Hristomanos, precum și activitatea sa ca director și regizor al „Scenei Noi” nu pot fi înțelese în dimensiunile lor corecte fără o examinare detaliată a dramaturgiei sale.
În „Femeia cenușie” cu diverse măști, într-un decor simbolic și neo-romantic și cu o măreție grecească antică, Hristomanos își regizează propriul dramă îmbogățit cu o compasiune infinită pentru luminoasa figură a împărătesei Elisabeta.
În „Treisprezece sărutări” se răzbună pe soarta sa, iar erotismul devine un simbol. În „Cucul cel mic” eroul nu moare, ci dispare existența spirituală a lui Hristomanos însuși, autodeterminarea sa, renumele său.
Se devoră pe sine și numele său în teatrul său, în fața propriului său public. Nihilistul, în fața morții, regizează încă degringolada numelui său, preconizând el însuși dispariția sa din istoriile literare.
În pacea finală a inexistenței, s-ar odihni și măștile contradictorii ale persoanei sale: baronul și bufonul, alesul spiritului și cucul cel mic, cititorul foarte citit al Acelei și necuratul curților habsburgice și al cercurilor literare ale Atenei din belle epoque, misticul și Caragiale.
[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]
