Asta nu este un roman. Nici o povestire. Este o poveste. Începe cu un bărbat care străbate lumea și se termină cu un lac care se află acolo, într-o zi cu vânt. Bărbatul se numește Hervé Joncour. Nu se știe cum se numește lacul. S-ar putea spune că este o poveste de dragoste. Dar dacă ar fi doar atât, nu ar merita să fie povestită.

Există în mijloc dorințe și durere, pe care știi foarte bine ce sunt, dar nu ai un cuvânt pentru a le defini. (Aceasta este o veche obicei. Când nu ai un cuvânt pentru a defini lucrurile, atunci folosești povești. Funcționează. De secole.)

Toate poveștile au muzica lor. Asta are o muzică albă. Are importanță să spunem asta, pentru că muzica albă este o muzică ciudată, uneori te tulbură... E ca și cum ai asculta cum se cântă tăcerea, iar cei care o dansează bine par a fi nemișcați. Muzica albă este extrem de dificilă.

Nu sunt multe de adăugat. Poate că ar fi bine să clarificăm că este vorba despre o poveste din secolul al 19-lea, pentru a nu aștepta cineva avioane, mașini de spălat și psihanalisti. Nu sunt. Poate altă dată...