Metoda etnologică, pornind de la generalizări extrase din elemente heterogene, este, recunosc și eu, o armă periculoasă. Totuși, are de partea sa cuceriri minunate, capabile să reconstruiască fenomenele dispersate în funcție de etapele evoluțiilor lor.

Pericolul schematizării este teribil, iar și mai teribil este pericolul interpretărilor incoerente și inadecvate, care în haosul material vor adăuga haosul interpretării. Oricum, sunt atât de multe elemente primitive în religia dionisiacă încât, în fiecare circumstanță, dacă o ramură a religiei antice nu poate fi studiată decât prin metoda etnologică, această ramură este religia dionisiacă.

Farnell, un cercetător care, cu rezervele sale privind aplicarea metodei, a câștigat pe bună dreptate titlul de „sobru”, proclamă că „problemele pe care religia dionisiacă le prezintă cercetătorului religiei mediteraneene, istoriei și antropologiei, sunt de primă importanță”.

În cele din urmă, răspunsul la obiecțiile frecvente și cunoscute privind utilizarea metodei etnologice în studiul religiei și istoriei spirituale grecești a fost dat frumos într-o lucrare recentă. Dușmanii acestei metode folosesc, fără să știe, teorii și concluzii din etnologie, transpuse în știința arheologiei, din primele contacte ale acesteia cu aplicațiile etnologice și astfel, din multe decenii încoace, aceste teorii sunt deja depășite.