Ce arată aceste imagini din Makronisos, Gyaros, Leros, Ai-Stratis și celelalte insule? De ce ne privesc pe noi? Astfel de fotografii contemporane ale vechilor locuri de exil și închisoare nu vor genera de la sine furia sau emoția. Cei care au trăit acolo o viață suspendată, o epocă a distrugerii și groazei zilnice, nu le necesită pentru a-și aminti.

Ar trebui, așadar, să se încheie această epocă? Să nu o mai amintim? Să fie pur și simplu luată de vântul Egeei, să o împrăștie în fâșii? Să devină insulele pustii mormane de pietre și ierburi sau noi destinații turistice? Înainte de a se scufunda trecutul, în clipa în care se înclină, trebuie să ne gândim la el.

Poate că aceste fotografii 'ale monumentelor din trecutul recent' ne privesc pentru că au un caracter contemplativ aparte? Poate că nu sunt fotografii-reprezentări, ci fotografii-gânduri, imagini care surprind ceva din umbra pe care o aruncă exilul asupra istoriei noastre oficiale?

Într-adevăr, timpul lor este contemplativ. Există prin suspendarea lui. Există ca o idee care gândeste timpul, tocmai pentru că poate să-l observe oprit. Și este copleșitor să gândești timpul -timpul vieții și timpul istoriei- ținându-ți respirația.

[Extras din textul de pe coperta din spate a ediției]