Alain Badiou este filosoful care încearcă în cel mai original și coerent mod să reîntemeieze regimul adevărului în gândirea contemporană, care a fost marcată de deconstrucția acestei categorii de către Nietzsche.

În mod specific, el o reintroduce ca o categorie centrală a filozofiei, centrând actul filosofic pe performativitatea sa și proclamând, în armonie cu Lacan, că există adevăruri.

Textele care compun acest volum alcătuiesc primul corp pur filozofic de texte în greacă și participă la nucleul axiomatic al gândirii sale, fiind legate de acesta prin țesătura conceptuală a adevărului.

Badiou desfășoară aici firul adevărului de la punctul său de origini, evenimentul său originar, până la limita puterii sale - ceea ce procesul adevărului nu reușește să numească și pe care Badiou, în onoarea lui Beckett, îl numește 'inumit'.

De la eveniment la inumit, urma adevărului este sistematic localizată de Badiou pe baza noțiunii fundamentale de 'sustragere' (soustraction).