Adamantios Corais, în celebra sa Notă (1803), dorind să evidențieze importanța fundamentală a evoluțiilor franceze pentru greci, observa că, în special după 1789, „vanitatea națională a cedat locul comportamentului unui popor care se pregătește să se transforme într-o națiune”: să dobândească deci conștiință politică și să revendice o existență politică independentă.
Această carte încearcă să lumineze o dimensiune critică, dar în mare parte necunoscută a acestei procese: prezența franceză în Ionio, de la vara anului 1797 până în primăvara anului 1799, și consecințele sale mai ample pentru lumea grecilor.
La un prim nivel, ne concentrăm asupra sfârșitului stăpânirii venetiene care a durat secole în Ionio, dar mai ales asupra noilor instituții politice, administrative și educaționale, precum și asupra problemelor conceptuale esențiale care au apărut din aceasta: modurile de percepere a rupturii, mutația conceptuală și extinderea semnificației termenilor esențiali (cetățean, loc, virtute, lege, patrie, națiune), în noua lectură a timpului istoric – politicizarea, în special, a antichității.
În același timp, urmărim apropierea Ionului de miezul grecesc: după secole, cele două lumi încep să convergă, din cauza evoluțiilor actuale, dar mai ales din cauza speranțelor viitoare.
Răsturnarea din 1797 și moartea Veneției, deranjarea completă a echilibrelor în Mediterana de Est, sosirea Franței la marginea teritoriului sultanului și dezvăluirea planurilor lui Rigas – cercuri concentrice care s-au născut din 1789 – au dus la o difuzare explozivă a noilor idei în lumea răgazilor.
Biserica ortodoxă, în cadrul stabilit de Imperiul Otoman și cu o retorică asemănătoare celei catolice, s-a opus vehement noilor idei, conceptualizând în modul său propriu termenii controversați: libertate, virtute, egalitate, patrie.
Această intensă confruntare a accelerat următorul mare pas al lumii grecești: autonomizarea conceptuală a neamului grecesc față de neamul ortodox.
