Eliminarea tristeții nu este un scop în sine pentru om, ci este urmărită pentru a deschide un spațiu în interiorul său, astfel încât să poată locui acolo fericita tristețe.

Această fericită tristețe poate deveni un teren fertil, în care mai târziu va răsări adevărata bucurie a celor care „plâng după Dumnezeu și în Hristos”. Este această bucurie, care în limba Părinților Bisericii noastre este numită „tristețe care aduce bucurie” sau „bucurie-tristețe”.

Este deci, pocăința și simțirea depărtării omului de specificațiile creației sale, de viața dragostei trinitare și eterne.