Poate, așadar, a venit timpul astăzi să săpăm și să găsim sub pământuri adevărata Biserică. O săpătură care, împreună cu descoperirea celor uitate, va permite și descoperirea tuturor acelora dintre nivelurile de umplutură, care treptat și imperceptibil au ascuns fața Teologiei Ortodoxe, evidențiind în locul ei fetișurile unei teologii ideologice și Ortodoxiei.

Adică, o idolatrie teologică, după chipul și asemănarea idolatriei pastorale corespunzătoare, care își extrage, uneori, din omogenizarea totală, astfel abrogând diversitatea apropierea Evangheliei, iar alteori din izolarea absolută, imposibilitatea de a înțelege bisericește orice altă abordare diversă și, din punct de vedere al faptelor, subiectivă-substanțială. Într-o astfel de încercare, nu se poate să nu se înceapă de la cele esențiale și fundamentale. De la cele care, în adevăr, constituie modul de existență și care, ca urmare, dacă sunt rănite, fac dubioasă însăși existența.

Fără nicio îndoială, așadar, începutul trebuie să se facă cu temele veșnice ale iubirii și morții, realități care definesc, dacă nu altceva, conținutul culturii însăși și se află la baza „neînțelegerii”, care rănește mortal viața și teologia contemporană. În fond, așa cum observa foarte pertinent Ioannis Tsarouchis, „calitatea unei culturi se distinge prin atitudinea sa față de iubire și moarte”.