Ionuț merge spre ușa de la intrare cât de silențios poate, să nu cumva să-l observe mama și să-l certe. Ea, în camera cu șemineu, aranjează câteva lucruri într-o ladă; printre ele se remarcă acea cutie... cu destinul său. „Vezi aceste mănuși, băiete? Aceste mănuși sunt destinul tău.” „Ce este... destinul?” întrebase el curios – era mic – prima dată când i le arătase. Chiar îl pusese să le poarte, deși mânuțele lui mici pluteau în acele mănuși de piele. Ionuț le privea râzând confuz: ca și cum acele mâini nu erau ale lui, ci ale unui sperietoare. Și de fiecare dată, în toți acești ani de atunci, mama îi spunea același lucru...

„Aceste mănuși, băiete, ți le-a adus tatăl tău cadou în ziua în care te-ai născut. Atinge-le. Vezi cât de frumoase și moi sunt? Așa trebuie să fie și mâinile tale: curate și moi. Când vei crește, când mâinile tale vor fi suficient de mari să încapă în aceste mănuși, le vei purta și vei pleca din sat și de pe insulă și vei merge dincolo.” „De ce?” „Pentru că în satul nostru nu-ți vei găsi destinul.” „De ce nu?” „Pentru că satul nostru nu are nimic pentru tine. Nimic în afară de pământ și pietre.” „Și acolo, dincolo... ce voi face?” „O muncă frumoasă și curată. În care vei putea purta cu mândrie mănușile tale pe mâini curate.” „Ce muncă?”

„Orice altceva în afară de ceea ce face tatăl tău, unchiul, bunicii și majoritatea din acest sat.” „De ce?” „Pentru că tatăl tău nu te vrea pietrar, ci negustor.” „Nu-mi place.” „Când va veni vremea aceea, îți va plăcea. Și oricum ar fi... îți place sau nu, asta se va întâmpla” îi spunea ea încăpățânat, punând întotdeauna capăt discuției. Apoi așeza mănușile înapoi în cutia lor, păstrându-le în ladă; până va veni vremea ca Ionuț să-și întâlnească... destinul. Dar de fiecare dată el privea mănușile stânjenit și confuz. Nu era deloc sigur că vor potrivi vreodată pe mâinile lui.