Ce este ceea ce îi determină pe oameni să caute mereu visul unui paradis, dar adesea să ajungă să trăiască impasuri și conflicte disperat frustrante?

Ce îi face pe oameni cu cele mai bune intenții să încerce să se conecteze și să coexiste, și în loc să reușească, să ajungă să fie descurajați, să lupte – uneori cu fervoare – repetând adesea, cu mici variații, aceeași poveste?

De ce împreună nu reușim și separat nu putem? Toate cele pe care le facem spun ceva, articulează un motiv, ceva ce altfel nu a putut, poate, să fie „vorbit”. Violența și distrugerea, explicite și implicite, există și în viața noastră de zi cu zi, și în relațiile noastre apropiate, poate în principal în acestea…

Există și alte lucruri, totuși; alte căi posibile – de creativitate, iubire, camaraderie – și este capacitatea noastră de a înțelege și de a îmbrățișa conflictele și antinomies-urile noastre inconștiente, și chiar acele tendințe noastre distructive, care fac posibile aceste alte căi.

Viața noastră începe în fața unei priviri, altfel nu începe.