SFÂNTUL IOSIF ÎN ÎNSUŞIRE (1897-1959) a fost un om rar, dotat cu multe daruri naturale, care din tinereţe s-a dăruit în totalitate iubirii lui Dumnezeu. A luptat cu o jertfă perfectă şi a atins sfinţenia. Pe tot parcursul vieţii sale a fost sever și necruțător cu sine însuși, dar îngăduitor, binevoitor și plin de dragoste pentru frați, ceea ce constituie o dovadă a autenticului ascetism ortodox. A fost străin de educația lumenească, dar a devenit înțelept în cele divine prin practica ascetică și teoria teoforică.

A trăit într-o perioadă în care monahismul Athonit și, în general, monahismul ortodox se afla în stagnare, traversând o criză. Desigur, pe atunci existau pe Muntele Athos forme individuale de sfințenie și asceză, pe care le-a cunoscut și s-a folosit mult de acestea, dar Sfântul Iosif a readus în contemporanul său mediu monastic și bisericesc, prin experiență și metodă, învățătura Sfântului Grigorie Palama, viața nevoitoare, care constituie baza Tradiției Ortodoxe. Binecuvântatul Părinte Gavriil Dionsiatul, o persoană respectabilă, de încredere și acceptată de toți athoniții și de întreaga Biserică, contemporan cu Sfântul Iosif, scria despre el: "Opinia comună îl prezintă ca pe cel mai nevoitor al vremii noastre, vederile lui fiind considerată o excepție între generația noastră a monahilor din secolul al XVIII-lea" (Lavsaikonul Muntelui Athos, p. 218).