În volumul III, am constatat deja că în lumea Bizanțului se înregistrează modificări cosmoistorice, care pe de o parte readuc cosmopolitana universală la linia legislativă (identitare etc.) a sistemului cosmo-grecesc, iar pe de altă parte tind să finalizeze baza antropocentrică a oikumenei, în contrast cu transformările feudaliste ale Eseriei.

În volumul de față, se încearcă clarificarea naturii Bizanțului ca stat cosmopolit care trăiește faza oikumenei antropocentrice în forma sa completă. Modificările care au loc în adâncul celor unsprezece secole de existență a oikumenei grecești în climatul cosmopolit bizantin dezvăluie peisajul unei lumi care are un echivalent doar în perioada orașului-stat.

În acest cadru, readucem la viața lumii bizantine orașele, cetățile lor, generalizarea universală a cetățeniei, o societate liberă de sclavie/muncă forțată, un sistem economic structurat pe baza principiului democratic, transformările în natura cosmopolită ca tip special de stat, organizarea centrului urban al noii religii ca Biserica Comunității credincioșilor, cultura juridică, noțiunea de comunitate politică ca principiul universal care constituie cetățile cosmopolitei, sub care se supun principiile orașului și ale metropolei, una și aceeași cu regatul.

Pe baza Bizanțului se va fermenta în cele din urmă dinamica tranziției de la mică la mare scară cosmo-sistemică, adică drumul către următoarea fază a întregului sistem cosmo-antropocentric, care este de obicei numit modernitate.

Din întreaga sinteză a surselor rezultă fără ezitare că Bizanțul nu este nici întunecos, nici teocratic, nici absolutist și nici un imperiu. Se dovedește că constituie fără îndoială statul complet democratic universal al cosmopolitei.

Restaurarea cosmopolitei bizantine pe soclul integrării antropocentrice și sub acest unghi, supunerea acesteia unei probe comparative cu periferia sa despotic (cea de apus și cea slavă) permit demontarea însăși a modernității din poziția de avangardă antropocentrică în care încearcă să o plaseze susținătorii săi spirituali, astfel dezvăluind apartenența sa biologică la perioada timpurie antropocentrică.

Funcția Occidentului ca incubator pentru tranziția la scară mare nu infirmă faptul că modernitatea s-a născut în Bizanț și că preluarea conducerii tranziției de către periferia sa despotică a avut consecințe critice, dintre care cea mai importantă este revenirea înapoi a culturii antropocentrice, de la faza oikumenei la epoca sa timpurie, adică pe un parcurs istoric complet, din perspectiva biologiei evolutive.