Există momente în care caut aceste trasee dense ale minții, nu atât pentru a mă întoarce înapoi, cât pentru a înțelege toată această povară de emoții pentru o hartă vastă care mă definește. Și în interiorul acesteia se află tot ceea ce m-a format și tot ceea ce mă împinge spre viitor.

Cea mai bună clipă este atunci când timpul, trecutul și viitorul, se contopesc într-un moment, într-o vibrație imperceptibilă, pe care o știi doar tu, și această impresie nu are nevoie nici de spațiu, nici de lumină. Se naște din sentimentul unei priveliști vaste și extrem de bogate care nu ești tu, nici pe departe. Tu doar o porți, ești ca țestoasa care își poartă carapacea, ești și puțin ca o peșteră acoperită cu piele și păr.

Fragment din cartea Amintiri, experiențe, oameni, cărți, clădiri... În această narațiune personală, Nikos Vatopoulos desfășoară o hartă prin fluxul unei scrieri asociative și ne conduce către o cunoaștere urbană care este, de asemenea, un studiu asupra ciclurilor timpului și a puterii memoriei. Acesta compune treptat o perspectivă alternativă asupra Atenei din ultimele decenii, cu elemente de biografie, personală și urbană, oferindu-ne un cronică hibridă.