Pe 5 noiembrie 1914, la începutul Primului Război Mondial, sultanul Mehmet al V-lea îi îndeamnă pe credincioși, soldați și supuși la jihad, la un război sfânt împotriva dușmanilor creștini. Pe 7 octombrie 2001, Osama bin Laden declară: „Îi mulțumesc lui Allah că simbolurile Americii au fost distruse și frica a cuprins toți americanii și întreg Statele Unite ale Americii”.

Aceste două date sunt despărțite de aproximativ un secol, care a văzut trasate în lumea arabă și islamică două direcții politice diferite. Prima, cea a jihadului; a doua, cea constituțională, încearcă transformarea democratică a percepției islamice asupra statului. Strategia jihadului a prevalat și continuă să prevaleze în toate opțiunile importante ale politicii din Orientul Mijlociu.

Un milion de arabi au fost uciși de arabi în ultimii patruzeci de ani, iar - conform unor surse - terorismul din Irak ucide 9 musulmani pentru fiecare creștin. În fața brutalității acestui conflict intern, cum este posibil să susținem că terorismul islamic este o acțiune exclusivă de rezistență împotriva politicii imperiale a Occidentului?

Aceasta este întrebarea ridicată de analiza lui Carlo Panella, a cărei urmărire istorică detaliată începe de la căderea califatului după victoria Antantei. Ea povestește despre alianța lumii arabe cu naziștii și ulterior cu regimul sovietic, Revoluția Iraniană și efectele acesteia asupra constituțiilor naționale, intifada și Războaiele din Golf, până la crizele actuale cu ostaticii.

Din parcursul istoric al marii confruntări între constituționalism și jihad reies cauzele actualității dramatice a acestei întrebări, într-o lume în care Iranul este hotărât să îmbogățească jihadul cu bomba atomică și unde în Palestina Abu Mazen a fost învins de Hamas, cu un posibil rezultat fiind conflictul civil.