În această carte, sunt prezentate concepte care, în ciuda conținutului lor științific, pătrund din ce în ce mai mult în societatea civilă și în discursul public, deoarece se referă la modul în care oamenii își articulează relația cu trecutul istoric și memoria istorică, în special cea traumatică. Cu toate acestea, utilizarea lor principală privește învățarea istorică instituțională la toate nivelurile sistemului educațional, dar și învățarea informală, care se referă la toate sursele de producere a sensului istoric (familie, mediu social, muzeu, internet, cinema etc.). Aceste concepte își au originea într-un domeniu interdisciplinar format la intersecțiile epistemologiei istoriei, didacticii istoriei, istoriei publice, studiilor de memorie și traumei istorice. Totuși, acest lucru nu înseamnă, mai ales când vine vorba de mediul școlar, că ele nu formează o rețea densă de relații cu psihologia cognitivă, teoria pedagogică, sociologia educației și abordările interculturale critice.

Cartea se adresează nu doar educatorului activ care predă istoria, deoarece îi oferă mijloacele de a-și moderniza și reorganiza cunoștințele, arsenalul conceptual și practicile didactice, ci și tuturor profesioniștilor implicați în domeniul culturii, în special celor implicați în producerea și difuzarea mesajelor istorice în domeniul istoriei publice (muzeologi și educatori de muzeu, proiectanți de programe educaționale și creatori de produse de cultură istorică digitală, cineaști specializați și mulți alții). De asemenea, îi privește pe studenții departamentelor de istorie și ai școlilor pedagogice, viitorii educatori, deoarece ceea ce este inclus în paginile sale contribuie la formarea și apărarea unei imagini profesionale de sine care nu îi vede în poziția convențională de bandă de transmisie, ci în cea de intelectual critic care organizează, transformă și individualizează procesul de învățare cu responsabilitate.