În termeni macroistorici, ne aflăm la doar un secol după marile reorganizări din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu Extins, care au marcat faza finală a colapsului definitiv al Imperiului Otoman. Cu toate acestea, mizele rămân aceleași, semnificația acestei zone geografice a devenit și mai importantă, iar Turcia a integrat în sistemul de luare a deciziilor nou-otomanismul său, vizând obținerea unei poziții hegemonice asupra acestui complex geografic.
Prin urmare, direcția nou-otomană a geostrategiei turcești s-a identificat strâns cu criza libiană, în timp ce împărțirea puterii în cadrul complexului a contribuit la redefinirea evaluărilor geostrategice turcești și a obiectivelor corespunzătoare. Această direcție nou-otomană s-a consolidat printr-un proces îndelungat de fermentare la nivelul formărilor culturale și sociale din Turcia, care susțin, încadrează și legitimează deciziile geostrategice la nivel internațional.
Sub același unghi, postulatele nou-otomane se transformă din povești retorice și ideologice în geostrategii realizabile cu privire la Siria, strategic înjumătățită, Irak, strategic epuizat, Albania și Bosnia, dependențe birocratice externe, Bulgaria, Tunisia, sub o prezență puternică a Fraților Musulmani, Cipru, obiectiv slab și Grecia, economic slăbită.
Aceeași strategie a fost încercată în cazul Egiptului lui Mohamed Morsi până la schimbarea situației din 2013. Evident, cele de mai sus constituie produsele evaluărilor turcești, care ating limitele dorințelor naiva din cauza exact a fundalului de gândire și priorităților nou-otomane. Fără îndoială, fragmentarea internă a Libiei reprezintă un alt episod istoric de aplicare practică a obiectivelor nou-otomane sub spectrul unei redistribuiri de putere interne percepută ca un "fereastră de oportunitate" de către Turcia.
