În prima parte din cele nouă care constituie Dincolo de bine și rău, Nietzsche denunță prejudecățile filosofilor. Cea mai importantă dintre acestea este credința în valoarea absolută a adevărului: „Ce este acel lucru care aspirează în noi către 'adevăr?'”, se întreabă autorul.

De ce filosofii nu au investigat falsitatea, incertitudinea, erorile? De ce nu acordă valoare decât sincerității, altruismului, realității, și disprețuiesc minciuna, egoismul și aparența? Acest lucru se datorează faptului că cercetările filosofilor sunt complet orientate de ideile morale la care doresc să ajungă. Astfel, normele pe care cred că le extrag din rațiunea universală nu sunt decât reflecții ale instinctelor lor personale și ale ierarhiei la care acestea se supun.

Nietzsche denunță de asemenea modul în care oamenii folosesc anumite concepte, precum cele de cauză, lege, libertate, necesitate, scop: este greșit să credem că aceste concepte ne permit să explicăm fenomenele, deoarece nu sunt decât rodul imaginației care are ca destinație să le numească.

A doua parte este dedicată spiritului liber. Nu gânditorului liber, care visează să realizeze 'fericirea turmei pentru întreaga lume', ci filosofului viitorului, care a înțeles că doar 'voința de putere', dincolo de orice apreciere morală, permite umanității să se dezvolte și să progreseze.