Peisaje ale sufletului și mituri ale cetății. Turul prin țara lui Campanelli seamănă cu o Odisee în 41 de stații, cu ghidul eroului legendar al grecescului etern, care călătorește în mod imaginar alături de autorul însuși de la "Ulise s-a întors acasă" (1952) până la "Ultimul act" (1997) în toate adâncimile și înălțimile sufletului uman și ale cetății, adevărurile și minciunile acesteia.

"Studiind aceste texte, m-a luat de mână chiar autorul și am mers, am parcurs o cale lungă de la prima lucrare până la ultima. L-am urmat, fără a impune o metodologie proprie. Cred că aceasta este cea mai corectă și onorabilă tactică, care aduce și cele mai multe și mai credibile rezultate, în sensul că astfel cineva pătrunde mai profund în singularitatea unui autor complex. De altfel, lumile pe care cineva le descoperă pe parcurs, complexitatea și subtilitatea care caracterizează opera lui Campanelli, nu te lasă, dacă nu vrei să fii arbitrar și necredincios, să impui o metodologie prestabilită din afară.

Și deoarece am vrut să pătrund cât mai mult posibil în întregul său op, nu într-o anume dimensiune sau problematică, m-am lăsat pe mine să dialoghez liber cu textele însele. Astfel, s-a evitat orice sistematizare nepotrivită și, într-o oarecare măsură, și reducerea la categorii teoretice pure. Abordările complexe de o asemenea amploare au, inevitabil, amprenta personalității cercetătorului."

"Iacob Campanelli nu poate fi comparat cu niciun alt autor, cu niciun dramturg, cu niciun dramaturg grec. Pentru că începe complet diferit. Diferit în sensul biografiei spirituale și al bazei experiențiale a unei viziuni asupra lumii. Și la început există deja întregul, așa cum a observat cu înțelepciune Heidegger."

Pe Campanelli l-am comparat cu Hortatzis, care a dominat ca dramaturg preeminent în secolele XVII și XVIII, un model dramatic absolut și incomparabil în conștiința vremii, o comparație, desigur, simbolică, pentru că diferențele sunt mari, și poate ar putea fi adăugată și o altă comparație, la fel de îndrăzneață, dacă nu chiar mai îndrăzneață: dacă încercăm să găsim în tradiția greacă un alt dramaturg exclusiv cu dimensiunea producției lui Campanelli, atunci ajungem înapoi la Euripide și Sofocle, respectând proporțiile, desigur, și având în vedere caracterul pur simbolic sau chiar "poetic" al acestor comparații."