Nu ar fi fost posibil ca două evenimente atât de importante din punct de vedere politic și militar, precum Revoluția Franceză și extinderea sa, epopeea napoleoniană, care, recunoscut, au schimbat parțial statutul politic și social al Europei și al lumii, și care au lăsat urme indelebile asupra profilului spiritual al popoarelor aproape întregii planete, să nu includă în sfera lor de influență lumea greacă a Diasporei, dar și pe supusul rob al regiunilor grecești aflate sub dominație otomană. Mai mult, Bătrânul din Moreea este categoric clar în această privință: „Revoluția Franceză și Napoleon, după părerea mea, au făcut să se deschidă ochii lumii”. Ulterior, Kolokotronis adaugă o frază semnificativă, prin care își clarifică mai bine gândirea: „Anterior, națiunile nu se cunoșteau, regii erau considerați zei ai pământului, iar orice făceau era considerat bine făcut” (în aceeași pagină). Prin expresia „națiunile nu se cunoșteau”, Kolokotronis sugerează că națiunile ca entități autonome nu aveau nicio existență politică, nicio recunoaștere; statele până atunci erau dinastice, cu puține excepții (Anglia, SUA). Chiar dacă nu a fost – presupun – niciodată rostită expresia „l’état c’est moi”, atribuită lui Ludovic al XIV-lea, totuși statele erau regii, în timp ce națiunile aveau încă o prezență istorică palidă. Aceasta, desigur, nu înseamnă că nu existau. De la Revoluția Franceză încoace, națiunea devine un element principal al Istoriei, cel puțin până în a șaptea decadă a secolului al XX-lea, când vechiul sistem al colonialismului se prăbușește complet.