Naratorul operei lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, reflectează asupra ignoranței pe care o avem despre noi înșine. Acolo unde credem că am dobândit în mod rațional autocunoașterea, realitatea ne contrazice. Se întâmplă ceva care dovedește cu tărie că nu știm nimic despre noi.

Marcel crede cu certitudine că nu o mai iubește pe Albertine. Este sigur de ceea ce vrea și hotărât să se despartă de ea. Cu toate acestea, când află vestea plecării ei, cunoașterea sentimentelor sale este contrazisă. La auzul cuvintelor „Domnișoara Albertine a plecat”, un sentiment de anxietate îl cuprinde și o durere îl inunda. Grație durerii pe care o simte, Marcel își cunoaște din nou și știe cu certitudine, fără niciun loc de îndoială, că o iubește pe Albertine.

Sentimentele lui au o valoare cognitivă, la fel ca și narațiunea vieții sale, întrucât adevărul se desfășoară și este exprimat în timp narativ. Cartea abordează valoarea cognitivă a sentimentelor și a narațiunii și reprezintă un studiu sistematic al relației dintre teologie și literatură.

Autoarea valorifică tradiția hermeneutică a creștinismului, dialoghează cu filozofi și teologi contemporani și pune o serie de întrebări, oferind exemple interpretative din literatura modernă.Care sunt termenii epistemologici și care sunt condițiile metodologice ale relației dintre literatură și teologie? Ce forme ia dialogul dintre teologie și literatură? Care este valoarea cognitivă a expresiei poetice în problemele teologice? Există oare un limbaj „privilegiat” pentru spiritualitate?

Studiul evidențiază dimensiunea soteriologică a lecturii și introduce o antropologie literară teologică fără excluziuni, care se concentrează pe predispoziția spirituală a cititorilor și cititoarelor.