Populismul, fiind un stil politic neîncă bine definit ideologic, nu este nici stâng, nici drept. Există lideri populisti atât în dreapta, cât și în stânga, și în ambele extreme. Caracteristica esențială a populismului este tocmai că neutralizează diferența între dreapta și stânga: „nici dreapta, nici stânga” ilustrează dimensiunea „anti-partinică” sau „anti-politică” a mișcărilor populiste. De asemenea, se neutralizează diferența între poziția revoluționară și cea conservatoare.

Fiecare lider populist care se adresează poporului susține că le indică adevărații dușmani, cei „de sus” (elitele corupte), cei din jur („sistemul”), sau cei din afară (dușmanii străini, imigranții invadatori), și mai ales dușmanii ascunși din interiorul corpului național - de aici și percepția conspiraționistă, care este ilustrată de una sau alta „teorie a conspirației”, pe care o întâlnim adesea în discursurile sau textele liderilor populisti.

Pe lângă contribuția decisivă a lui P.-A. Taguieff în înțelegerea noului populism extremist de dreapta, acest eseu ne ajută să înțelegem și mobilizarea „spontană” a „Indignaților” (greci) ca o mobilizare mizérabilistică. Potrivit lui Taguieff, nu putem să înțelegem suficient acest fenomen doar prin categoria interpretativă a populismului. Este necesară apelarea la categoria „victimizării”, concentrarea interesului nostru analitic pe „manifestarea” compasiunii și laudele necondiționate aduse „victimelor nevinovate”. Trebuie să vedem această mobilizare a grupurilor dezamăgite și disperate din rândul claselor populare și mijlocii exact așa cum este: plină de durere, saturată de plângeri pe bună dreptate sau pe nedrept „ale victimelor”, dar și de „ură” împotriva celor „de sus”, a „corupților” („toți sunt putrezi”, „toți sunt la fel”), a „kleptocrației”, fără o adevărată dinamică insurgentă.