Arhitectul și gânditorul finlandez Juhani Pallasmaa s-a impus ca una dintre figurile semnificative în domeniul practicii și teoriei arhitecturale. Cele Douăsprezece eseuri despre Om, Artă și Arhitectură sunt o colecție de texte reprezentative ale sale care acoperă o perioadă de patru decenii și în care se reflectă axele principale ale gândirii sale: Pallasmaa devine un susținător al unei fenomenologii a arhitecturii, ca o „privire” a arhitecturii prin conștiința care o trăiește, ca metodă care caută limba interioară a clădirii.
El promovează o arhitectură pe care omul o experimentează cu toate simțurile sale, nu doar cu vederea; în funcția sa adictivă și hegemonică a ochiului, opune o dimensiune corporală mai largă, conform căreia chiar și privirea atinge, mângâie, îmbrățișează, surprinde.
Pallasmaa critică tendințele dominante ale arhitecturii contemporane — comercializarea clădirilor, căutarea obsesivă a originalității și avangardei, hegemonia imaginii de consum — subliniind necesitatea dialogului experiențial cu tradiția, căutarea profunzimii existențiale și spiritualității, interacțiunea cu mediul, și înălțând concepte precum memoria, empatia, solidaritatea, spațialitatea și localitatea, structura, emoția și experiența.
