Zilele proaste examinează evoluția artei și criticii în Europa de Vest și America de Nord în ultimii douăzeci și cinci de ani, explorând relația lor dinamică cu condiția generală de urgență instaurată de neoliberalism și de războiul împotriva terorii.

Considerând lucrările artiștilor precum Thomas Hirschhorn, Tacita Dean și Isa Genzken, și scrierile gânditorilor precum Jacques Rancière, Bruno Latour și Giorgio Agamben, Hal Foster arată modul în care arta a anticipat această condiție, uneori rezistând colapsului contractului social sau indicând spre repararea acestuia; alteori, burlescându-l.

Împotriva afirmației că actul artistic a devenit atât de heterogen încât să sfideze analiza istorică, Foster susține că criticul trebuie să exprime în continuare un raport clar al contemporanului în toată complexitatea sa. În acest sens, el oferă mai multe paradigme pentru arta anilor recenti, pe care le numește „abjectă”, „arhivală”, „mimetică” și „precară”.