Pasiunea spiritului, la care se concentrează cele două eseuri ale lui Susan Sontag despre Artaud și Canetti, a fost motivul care ne-a condus la prezentarea lor.

Apoi, desigur, corelația și citirea lor paralele pun în evidență mai degrabă diferențele decât asemănările celor doi scriitori excentrici ai secolului XX.

Elementul care pare să îi unească, pasiunea spiritului, a condus scrisul fiecăruia dintre ei, demersul teatral, eseistic și poetic al primului și narațiunea celui de-al doilea, pe căi diferite.

Artaud a dorit, printr-un surrealism propriu, cu care a menținut o relație problematică pe viață, în ciuda renunțării sale, să ajungă la plenitudinea corporalității - la universalizare, adică la abolirea - artei, în timp ce Canetti, invers, cu o foarte intense simțire evreiască (adică în mod deosebit intelectuală) a moștenirii Iluminismului, ajunge, printr-o hiperexacerbare a spiritului, la o negare donquijotescă a corporalității, așa cum este reprezentată de protagonistul romanului său Orbirea.

„Rar cineva se simțea atât de confortabil cu propriul său spirit”, scrie Sontag, „ca Canetti”.

(...)

[Fragment dintr-un text de prezentare al editorului sau al publicării]