Deși Imperiul Bizantin este cunoscut în istorie ca Imperiul Roman de Răsărit, cercetătorii susțin că această teocrație greacă creștină nu avea nicio asemănare cu Roma. Aici, într-un model revoluționar al politicii și societății bizantine, Anthony Kaldellis reconectează Imperiul Bizantin cu rădăcinile sale romane, susținând că din secolul al V-lea până în secolul al XII-lea d.Hr., Imperiul Roman de Răsărit a fost, de fapt, o democrație, cu puterea exercitată în numele poporului și uneori de către aceștia. Republica Bizantină restaurează pentru evidența istorică un Imperiu Bizantin mai puțin autoritar, mai popular, al cetățenilor greci vorbitori de limbă greacă care se considerau la fel de romani ca „strămoșii” lor vorbitori de latină. Kaldellis arată că ideea Imperiului Bizantin ca o teocrație imperială rigidă este o construcție înșelătoare a istoricilor occidentali din Epoca Luminilor. Cu proclamații adesea îmbrăcate în retorică creștină, conceptul de domnie divină a apărut ca un mod de a ascunde vulnerabilitatea inerentă a fiecărui regim. Legitimitatea împăraților nu se baza pe un drept absolut la tron, ci pe popularitatea împăraților individuali, care era precară în ciuda stabilității instituției imperiale. Kaldellis examinează conceptul bizantin neglijat al statului, precum și relația complexă a împăraților cu legea și modurile în care își întăreau popularitatea și evitau provocările. Răscoalele care periodic zdruncinau imperiul nu erau anomalii, ci o parte necesară a funcționării monarhiei democratice.