Subiectul acestei cărți este o afirmație, următoarea: Alexandros Papadiamantis nu scrie povestiri autonome, ci un mare roman în serial, o lucrare esențial deschisă și nesfârșită, compusă din narațiuni relativ autonome (să spunem: episoade; sau capitole), care constituie părți organice ale unei compuneri romanești mai largi și unice.

Deși pare absurd, această afirmație nu revendică laurii originalității, nu are niciun strop de fantezie și nu este impusă de vreo dorință de provocare; dimpotrivă: ceea ce încerc să subliniez în acest eseu mi se pare aproape evident, și de aceea îmi permit să le împărtășesc, sperând că vor îmbogăți puțin percepția noastră asupra lui Skiathitis, deci și plăcerea pe care ne-o oferă opera sa.

Asta (opera papadiamanică) este și singurul argument al prezentării mele. Cred că este suficient; cred că este la fel de puternic ca un destin. Vreau să spun: precum Apocalipsa.