Servitorii îi numeau pe cei doi orfani malențki, fantome, pentru că erau cei mai mici și cei mai apropiați, și pentru că bântuiau casa Ducelui ca niște spiriduși veseli. Intrau și ieșeau fulgerător din camere, se ascundeau în dulapuri ca să asculte pe furiș și se strecurau în bucătărie ca să fure ultimele piersici de vară. Băiatul și fata ajunseseră la diferență de câteva săptămâni unul de celălalt, doi orfani ai războaielor de graniță. Erau refugiați cu fețe murdare, smulși din ruinele unor orașe îndepărtate și aduși în conacul Ducelui pentru a învăța scrisul, cititul și o meserie. Băiatul era scund și dolofan, timid dar mereu zâmbitor.

Fata era diferită și știa asta. Înghesuită în dulapul bucătăriei, ascultând pe furiș bârfele adulților, a auzit-o pe menajera Ducelui, Ana Kuia, spunând: „E urâțică. Niciun copil nu ar trebui să fie așa. Palidă și acră, ca laptele stricat.” „Și atât de slabă!” a răspuns bucătarul. „Niciodată nu mănâncă tot cina.” Așezat ghemuit în spatele ei, băiatul s-a întors spre ea și a șoptit: „De ce nu mănânci?” „Pentru că ceea ce gătește are gust de noroi.” „Mie mi se pare chiar bun.” „Tu ai mânca orice.”

Și-au lipit din nou urechile de crăpătura ușii dulapului. Un moment mai târziu, băiatul a șoptit: „Nu cred că ești urâtă.” „Șșșș!” a făcut ea. Ascunsă însă în umbrele întunecate ale dulapului, a zâmbit.