„Îmi pare rău, doamnă, dar nu am făcut-o”, am spus bâlbâindu-mă. Cuvintele au ieșit cu greu din gura mea. Dezamăgirea care s-a reflectat pe chipul ei – atât de diferită de expresia pe care mi-am imaginat-o mai devreme că ar fi avut-o – a fost atât de profundă, încât mi-a frânt inima. Dar mi-a fost imposibil să fac ceea ce îmi cerea. Când s-a terminat ora și toți au ieșit din clasă, mi-am aruncat lucrarea la coșul de gunoi, împreună cu o mare parte din aprecierea și respectul pe care le aveam pentru mine însumi.

EȘTI MAI APROAPE DECÂT CREZI. În ciuda problemelor pe care le-am avut la școală, am reușit să intru la un colegiu local. Am crezut că, fiind boboc, aveam o ultimă șansă să o iau de la capăt. Visul meu era să-mi fac familia mândră și să arăt lumii (și mai ales mie însumi) că aveam puterea să reușesc. Mă aflam într-un mediu complet nou. Profesorii de la colegiu predau diferit față de cei de la liceu și niciunul dintre ei nu avea prejudecăți negative despre mine. Am încercat din greu, dar rezultatele au fost chiar mai rele decât la școală.

După câteva luni, m-am confruntat cu realitatea dură. Nu vedeam niciun motiv să continui să pierd timp și bani pe care nu îi aveam. Eram gata să renunț la studii. Când i-am spus unui prieten, el mi-a sugerat ca, înainte să iau o decizie, să-l însoțesc atunci când mergea să-și vadă părinții. A considerat că, dacă mă îndepărtez puțin de mediul colegiului, poate voi vedea lucrurile mai clar.