Deși am fost acolit până la vârsta de paisprezece ani – de obicei acoliții se pensionează mai devreme –, recunosc că nu sunt animat de niciun sentiment religios. Chiar și în perioada în care purtam evantaiul cu șase brațe, aveam senzația că particip la un alt tip de spectacol școlar, cu mult mai puțin distractiv decât cele cu fustanela (acolo diverse accidente, cum ar fi ruperea ciorapilor de bumbac, adăugau aproape întotdeauna o notă veselă). Oricât de adânc aș săpa în amintirea mea, nu-mi amintesc nici o duminică – în celelalte zile, din fericire, eram liber de serviciu – în care să fi simțit că comunic sau aproape comunic cu Divinitatea. Am fost – și rămân – un naiv metafizic. Singura consolare este ideea că nu sunt o specie pe cale de dispariție. Faceți un tur prin biserici și cercurile de cateheză și veți găsi mulți ca mine. Se deosebesc de departe. Se căscă, desenează caricaturi. Blestemă în gând părinții care nu i-au trimis la cercetași. Suflete pierdute. Pierduți definitiv.

Nu citisem atunci cele patru Evanghelii. Când am început să citesc sistematic – în adolescență – erau la modă evangheliile mai raționale. Desigur, mai prost scrise. Cel mai prost scris dintre evangheliștii la modă era fără îndoială Vladimir Ilici Ulianov. A făcut carieră ca Lenin. Scria neîncetat, la cea mai mică ocazie, iar stilul său – tăios, nervos, direct – semăna cu cel al unui oftalmolog sau ortoped care completează în grabă carnetul tău și deja se gândește la următorul pacient. Însă astfel transmitea și caracterul de urgență – iată, spuneai, revoluția este iminentă, coteste în curând de pe Patision, urcă pe Stadiou, se îndreaptă spre Syntagma… Lenin era extrem de popular printre noi, acoliții pocăiți, care ne săturaserăm deja de anunțurile vagi despre A Doua Venire.