Când a venit succesul copleșitor al Purple Rain, am simțit că ceva din tonul „conspirativ” al Dirty Mind se pierdea. Melodiile erau excelente, dar Prince însuși devenea pan-american, iar filmul său nu mi-a plăcut deloc. Nu voiam să devină un nou Michael Jackson, nu voiam să devină „potrivit” și un artist pentru întreaga familie. Cu Around the World in a Day din 1985 am început să înțeleg că Prince intrase pe un drum artistic propriu, autentic, dar și singuratic. Albumele lui aveau coperți neclare, prost realizate, ca și cum ar fi fost pictate de o mână de copil, pline de referințe simbolice (și puțin naive, credeam eu). Parcă voia să arate că a creat un Disneyland personal, iar eu trebuia să găsesc cheia de intrare în coperțile-iluzii optice. Cu cât imaginile sale simbolice deveneau mai confuze, cu atât melodiile lui deveneau mai frumoase, bine legate, cu o structură completă și un simț al melodiei. Prince era foarte interesant. Acum trebuia să devină și puțin mai social.

Și așa s-a întâmplat: Albumul Parade din 1986 l-a făcut pe Prince cool și în cluburi (cu piesa „Kiss” care rula în heavy rotation pe MTV-ul nou apărut în viața noastră, care era ceva ca YouTube înainte de YouTube). Prince era ciudat și ne plăcea: în titlurile melodiilor sale punea simboluri, numere și prescurtări cu mult înainte să apară texting-ul, avea o sexualitate ambiguă (dar într-un mod amuzant totuși). Consideram genial faptul că își asuma personalități diferite în muzica sa: crea trupe distincte ca proiecte muzicale, dădea piese altor artiști care deveneau hituri, semna piese cu numele tatălui său, ba chiar își crease o persoană feminină proprie, Camille, înregistrându-și vocea la o viteză mai mare pentru a suna feminin.