Începând cu 2008, odată cu `rebeliunea` tinerilor din decembrie, și până în prezent, odată cu apariția noului problemă cipriota, evoluțiile socio-politice au fost marcate de avansul naționalismului populist. Atât al naționalismului populist de dreapta, cât și de stânga.

Naționalism populist de stânga? Da, pentru că există și naționalism populist de stânga. L-am întâlnit în mobilizarea masivă a `Indignaților` și în așa-zisul `Mișcare a piețelor`. În apelurile sociale și politice pentru formarea noului `EAM`, în diabolizarea necontrolată a teoriilor conspirative, în exaltarea și adoptarea unui discurs mizabilist, în sintetic `anti-privilegiatism` cu un văl de stânga, în germano-fobie.

L-am văzut organizându-se ca putere politică, înregistrând procente semnificative în alegerile din mai și iunie 2012, amenințând chiar și această perspectivă europeană a țării. Unii dintre cei care se opuneau să observe această nouă realitate, au început să o conștientizeze când au văzut primirea entuziastă rezervată fenomenului Beppe Grillo și, în special, când au asistat la colaborarea politică fără precedent între naționaliștii populisti de stânga și de dreapta, cu ocazia `noului problemă cipriota`.

Un mare segment al așa-numitei stângi de mișcare a întâlnit și a îmbrățișat o caricatură a `națiunii`, o figură neclară a `socialismului național` cu semne interbelice și peroniste, prin apelul la populism ca ideologie. Texte din acest volum încearcă să analizeze reeditarea unei forme ideologice care răspunde numelui `naționalism populist de stânga`. Și să arate din ce motive naționalismul populist nu este soluția pentru problemele majore de încredere și reprezentare cu care se confruntă sistemul politic grec.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]