Acest tipar, al afirmării vieții, care avea să domine și în Sensul vieții, este deja vizibil în conferințele susținute în martie și aprilie 1946, înainte ca manuscrisele care urmau să devină cartea sa foarte citită să fie publicate.

Personal, tiparul „Da vieții” mă atinge în mod deosebit. Părinții părinților mei au venit în Statele Unite în jurul anului 1900, încercând să evite ura și violențele pe care – într-o formă cu siguranță mult mai extremă – le-au cunoscut Frankl și alți supraviețuitori ai Holocaustului. De asemenea, prima dintre conferințele lui Frankl a fost susținută în martie 1946, cam în aceeași perioadă în care eu m-am născut, din părinți hotărâți să sfideze orice fel de amenințări și temeri care dominaseră lumea în anii imediat precedenți; din părinți care spuneau astfel, în felul lor, „Da vieții”.

Astăzi, aproape șaptezeci și cinci de ani mai târziu, ceea ce a constituit materia primă pentru conferințele lui Frankl este – din fericire – o amintire îndepărtată. Poate că noi, copiii primilor ani de după război, aveam o senzație vagă măcar a întunericului lagărelor naziste de exterminare, însă chiar și astăzi Holocaustul în sine este cunoscut de puțini tineri.

Cu toate acestea, chiar dacă lucrurile stau astfel, cuvintele lui Frankl, în ecoul încercărilor sale recente atunci, își păstrează și astăzi valoarea. Identificarea unei „minciuni mari” a fost una dintre temele pe care trebuia să le pregătim pentru ore, la liceul unde învățam în California. Fiecare campanie propagandistică bine organizată are nevoie de o „minciună mare”. În cazul naziștilor, una dintre „minciunile mari” ale propagandei lor a fost superioritatea așa-numitei rase ariene, care, ca „rasă stăpână”, era destinată să domine planeta.