Este cunoscut faptul că Patriarhul Grigorie al V-lea a condus Biserica și Națiunea în anii foarte dificili de pregătire și proclamare a revoluției din 1821. De asemenea, este cunoscut că, în această perioadă extrem de dificilă, s-a confruntat cu probleme mari și critice și a trebuit să ia decizii dificile, cea mai importantă fiind aceea a excomunicării revoluției.

Și trebuie să spunem că aceste decizii și acțiuni dificile ale Patriarhului au fost inițial percepute ca cerințe ale vremii, pentru a salva Națiunea de masacrul sigur care o amenința. De altfel, Patriarhul, după spânzurare, a fost recunoscut ca Iero-martir și Etnomartir.

Însă, mai târziu, a început o critică dură și nemiloasă pentru rolul său, care îl denunța, nici mai mult, nici mai puțin, ca pro-turc și dușman al revoluției. Iar această critică se repetă și astăzi cu o intensitate deosebită, cu ocazia celebrării a 200 de ani de la proclamarea revoluției din 1821.

În această critică, studiul de față încearcă să ofere un răspuns. Și o face invocând date istorice indiscutabile și fără vreo prejudecată sau intenție.