Ideea redactării unui Dicționar al locurilor comune se află deja în mintea lui Flaubert din 1850. În scrisoarea sa din 4 septembrie 1850 către Louis Bouihet, citim următoarele: „Este bine că te gândești la Dicționarul locurilor comune. Absolut gata și echipat cu un prefăț, unde se va sublinia că a fost scris cu scopul de a conecta publicul cu tradiția, ordinea, convențiile stabilite, și structurat într-un mod în care cititorul să nu-și dea seama dacă ne batem joc de el sau nu, va fi poate o lucrare bizară, dar capabilă să reușească, pentru că va fi extrem de actuală”.

Dicționarul, ca și Bouvard și Pécuchet cu care este legat indisolubil, se naște din teroarea, dar și din fascinația pe care o exercita simultan asupra lui prostia umană. Adună materiale timp de ani, înregistrând fraze și idei ridicole, stupide, pe care le aude sau le citește în cărți, ziare și reviste ale vremii sale, dar nu va reuși să-și finalizeze compunerea.

Strategia genială a lui Flaubert constă în simpla prezentare a monstruozităților care se spun și se scriu, fără niciun comentariu, critică sau analiză din partea sa. Credea că simpla lor înregistrare va fi capabilă să dezvăluie dimensiunea prostiei în toată măreția sa. Dicționarul este „o apărare a mizeriei umane”, așa cum afirmă el, un reproș aspru care se îndreaptă împotriva societății burgheze a vremii sale, care acceptă pasiv și adoptă cu bucurie toate aceste banalități, stereotipuri, idei și opinii neanalizate, un bilanț ironic al capacității critice limitate a contemporanilor săi.